Amintirea mea preferată e legată de Prințul Broscoi. Mi-o citea tata și o știam pe de rost, așa că nu-l lăsam să sară vreun cuvințel. Problema era că adormea el, nu eu!
Buna ! Eu imi amintesc cum ne citea tata El Zorab. Eram toți 3 fratii transpuși in atmosfera și plângeam de fiecare data. Dar tot o ceream mereu si mereu iar tata o interpreta ca la teatru :)
Amintirea mea preferata e legata de BFG a lui Roald Dahl. Nu stiu cum am dat de ea pe rafturile micii biblioteci a scolii primare, dar imi amintesc fascinatia mea, nu realizasem pana atunci ca exista carti atat de frumoase pe lumea asta 🥹 Am citit-o pe nerasuflate iar a doua zi m-am intors si am cerut "alte carti de autorul Roald Dahl". Bibliotecara nu m-a crezut ca am citit-o toata intr-o zi iar alte carti de RD nu mai erau :)) Deh, alte vremuri! (Dar ca sa fie cu final fericit, odata ce am ajuns in scoala generala am avut voie sa merg singura prin oras si am descoperit biblioteca de copii care avea un catalog mult mai mare)
”spune-mi că ai sub 30 de ani fără să-mi spui că ai sub 30 de ani” :)) Ce frumos! Roald Dahl mi se pare perfect pentru toți copiii care spun că nu le plac cărțile, îi transformă în cititori imediat 😍
Amintirile din Copilarie legate de Carti/ citit sunt asociate de biblioteca facuta de mama din camera copiilor, eram 4 fratiori.. si pentru nu aveam ecrane si alte gadgets cand stateam in casa ne uitam toata ziua pe carti, stiam toate illustratiile si copertile cartilor, ne fascinau toate detaliile ..stiam si povestile .. sora cea mare ne mai povestea din cand in cand detalii din carti dar si acum daca vad editiile din vremea respectiva imi aduc aminte detalii.. vrajitorul din oz, doctorul au ma doare, muc cel mic, povestiri istorice, peripetiile Alisiei in Tara minunilor, talismanul de safir 🫶 mi e dor de acele vremuri ✨
Imi amintesc cand am primit Jocul lui Ender de la o profesoara de romana care stia ca imi place sa citesc. A fost primul meu contact cu genul SF si m-a fascinat. Am citit-o pe drumul spre casa, am facut temele rapid si am citit toata dupa-masa inclusiv in timp ce mancam! Eram in scoala generala si de atunci am inceput sa frecventez si sectiunea de SF de la biblioteca.
vaaai! Ender's Game a fost prima carte audio pe care am ascultat-o acum foarte mulți ani, am adorat 😍😍 de atunci am început și eu să ascult audiobook-uri :))
Eu am descoperit cititul singură, pe la 10 ani, cu „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Nu-mi citise nimeni până atunci și nici nu aveam cărți în casă. Dar într-o zi, din plictiseală, eu și fratele meu ne-am făcut abonamente la bibliotecă. Era o bibliotecă mică din sat, cu rafturi care miroseau a praf și hârtie veche. A fost începutul. Până am plecat la liceu am devorat toată biblioteca pentru copii, dar Huckleberry Finn a rămas preferatul meu.
Am crescut la țară, într-o familie de învățători, cu dulapuri pline de cărți, doar că pe rafturile cele mai de sus (pt eye-level placement existau încă bibelourile). Chiar dacă nu erau de sus până jos doar cărți, cred ca era totuși casa cu cele mai multe cărți din sat, dar pentru mine nu prea reprezentau interes. Îmi amintesc, însă, că în spatele casei, după ce săreai, sau te băgăi pe sub niște leațuri ce țineau loc de gard, era o casă din chirpici, fără curent electric și fără niciun semn de trai decent. Acolo locuia o tânără orfană care îi mai modifica maică-mii câte o rochie la mașina de cusut și la care mama ma trimitea cu căte o sticlă de lapte proaspăt muls și câteva cărți împrumut. Făceam asta destul de des, îi duceam cărți și le aduceam înapoi pe cele deja citite. Cred că bucuria din ochii ei la vederea cărților m-a făcut și pe mine curioasă. Și apoi am descoperit Cireșarii...
Buna! Cand inca nu stiam sa citesc, pe la 5-6 ani, mama imi citea de fiecare data cand ma imbolnaveam cartea Alunel vrea sa invete medicina, de Petru Demetru Popescu, un fel de time travel prin istoria medicinei, al carui personaj principal era un baietel grasut, Alunel, care intr-o zi merge la Facultatea de Medicina, se imprieteneste cu Despina, o studenta langa care sta cand asista la un curs si langa care adoarme si are un vis lung (care e intreaga carte de istorie a medicinei). Nu stiu cum a aparut acest obicei, in care legam boala mea de istoria medicinei, dar il am si acum pe Alunel, desi au trecut 40 de ani. Bolile le-am uitat, dar a ramas amintirea faina cu mama care imi citea cartea cu Alunel.
Mai am una preferata (la concurenta): pe la 10 ani, m-a lovit pasiunea pentru Alexandre Dumas: am inceput cu Cei trei muschetari, am trecut la Dupa douazeci de ani, apoi Vicontele de Bragelonne, Fiul lui D'Artagnan (de Paul Feval, dar nu mai conta). Spre disperarea lui tata, cu care mancam mereu la pranz (mama era la serviciu), veneam cu cartea la masa si nu mai participam la conversatie. Intr-un final, m-am decis sa devin muschetar, asa ca l-am rugat sa imi cumpere un cal. Foarte serios, tata mi-a zis: "Am sa incerc..." Bunica-mea a fost mai rapida: mi-a confectionat o sabie din doua scanduri, cu care m-am batut cu aracii de la rosii pana s-a rupt.
Am descoperit lectura destul de târziu. Nu am crescut printre rafturi pline de cărți, dar atunci când am găsit-o pe Heidi, totul s-a schimbat. M-a fascinat lumea ei: munții, aerul curat, bunicul ei tăcut și blând. Am citit-o și recitit-o cu visând cu ochii deschiși. Eu nu aveam o „țară” a mea. Bunicii mei erau de la oraș, așa că vara rămâneam singură între blocuri, în timp ce toți prietenii mei dispăreau „la bunici, la țară”. Eram, cred, singurul copil care ura vacanța mare. Toamna îi ascultam povestind despre râu, fân, animale și libertate – o lume care mie îmi părea de neatins.
Așa că m-am agățat de Heidi. Heidi m-a învățat cum să evadez cu mintea, să visez cu ochii deschiși și să-mi creez propria poveste. Pentru mine, copilul care nu pleca nicăieri, cartea aceea a fost o călătorie.
Amintirea mea preferată e legată de Prințul Broscoi. Mi-o citea tata și o știam pe de rost, așa că nu-l lăsam să sară vreun cuvințel. Problema era că adormea el, nu eu!
haha :)) o problemă de care se lovesc părinții din toate timpurile de la inventarea cărților de noapte bună încoace :))
Buna ! Eu imi amintesc cum ne citea tata El Zorab. Eram toți 3 fratii transpuși in atmosfera și plângeam de fiecare data. Dar tot o ceream mereu si mereu iar tata o interpreta ca la teatru :)
vaaai! ❤️ ce-mi plăcea și mie El Zorab! deși plângeam șiroaie, dar tot o citeam și reciteam, și acum mi-o amintesc 😍
Amintirea mea preferata e legata de BFG a lui Roald Dahl. Nu stiu cum am dat de ea pe rafturile micii biblioteci a scolii primare, dar imi amintesc fascinatia mea, nu realizasem pana atunci ca exista carti atat de frumoase pe lumea asta 🥹 Am citit-o pe nerasuflate iar a doua zi m-am intors si am cerut "alte carti de autorul Roald Dahl". Bibliotecara nu m-a crezut ca am citit-o toata intr-o zi iar alte carti de RD nu mai erau :)) Deh, alte vremuri! (Dar ca sa fie cu final fericit, odata ce am ajuns in scoala generala am avut voie sa merg singura prin oras si am descoperit biblioteca de copii care avea un catalog mult mai mare)
”spune-mi că ai sub 30 de ani fără să-mi spui că ai sub 30 de ani” :)) Ce frumos! Roald Dahl mi se pare perfect pentru toți copiii care spun că nu le plac cărțile, îi transformă în cititori imediat 😍
Am 32! 😄
Amintirile din Copilarie legate de Carti/ citit sunt asociate de biblioteca facuta de mama din camera copiilor, eram 4 fratiori.. si pentru nu aveam ecrane si alte gadgets cand stateam in casa ne uitam toata ziua pe carti, stiam toate illustratiile si copertile cartilor, ne fascinau toate detaliile ..stiam si povestile .. sora cea mare ne mai povestea din cand in cand detalii din carti dar si acum daca vad editiile din vremea respectiva imi aduc aminte detalii.. vrajitorul din oz, doctorul au ma doare, muc cel mic, povestiri istorice, peripetiile Alisiei in Tara minunilor, talismanul de safir 🫶 mi e dor de acele vremuri ✨
vai ce frumos 🤗 mulțumesc pentru amintire!
Imi amintesc cand am primit Jocul lui Ender de la o profesoara de romana care stia ca imi place sa citesc. A fost primul meu contact cu genul SF si m-a fascinat. Am citit-o pe drumul spre casa, am facut temele rapid si am citit toata dupa-masa inclusiv in timp ce mancam! Eram in scoala generala si de atunci am inceput sa frecventez si sectiunea de SF de la biblioteca.
vaaai! Ender's Game a fost prima carte audio pe care am ascultat-o acum foarte mulți ani, am adorat 😍😍 de atunci am început și eu să ascult audiobook-uri :))
Eu am descoperit cititul singură, pe la 10 ani, cu „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Nu-mi citise nimeni până atunci și nici nu aveam cărți în casă. Dar într-o zi, din plictiseală, eu și fratele meu ne-am făcut abonamente la bibliotecă. Era o bibliotecă mică din sat, cu rafturi care miroseau a praf și hârtie veche. A fost începutul. Până am plecat la liceu am devorat toată biblioteca pentru copii, dar Huckleberry Finn a rămas preferatul meu.
Și mie mi-a plăcut enorrrrm, îmi amintesc când l-am citit, pe la vreo 11 ani, în vacanța de vară
Oh, ce temă frumoasă!
Am crescut la țară, într-o familie de învățători, cu dulapuri pline de cărți, doar că pe rafturile cele mai de sus (pt eye-level placement existau încă bibelourile). Chiar dacă nu erau de sus până jos doar cărți, cred ca era totuși casa cu cele mai multe cărți din sat, dar pentru mine nu prea reprezentau interes. Îmi amintesc, însă, că în spatele casei, după ce săreai, sau te băgăi pe sub niște leațuri ce țineau loc de gard, era o casă din chirpici, fără curent electric și fără niciun semn de trai decent. Acolo locuia o tânără orfană care îi mai modifica maică-mii câte o rochie la mașina de cusut și la care mama ma trimitea cu căte o sticlă de lapte proaspăt muls și câteva cărți împrumut. Făceam asta destul de des, îi duceam cărți și le aduceam înapoi pe cele deja citite. Cred că bucuria din ochii ei la vederea cărților m-a făcut și pe mine curioasă. Și apoi am descoperit Cireșarii...
minunat! ❤️ parcă e chiar într-o carte povestea ta 😍
Buna! Cand inca nu stiam sa citesc, pe la 5-6 ani, mama imi citea de fiecare data cand ma imbolnaveam cartea Alunel vrea sa invete medicina, de Petru Demetru Popescu, un fel de time travel prin istoria medicinei, al carui personaj principal era un baietel grasut, Alunel, care intr-o zi merge la Facultatea de Medicina, se imprieteneste cu Despina, o studenta langa care sta cand asista la un curs si langa care adoarme si are un vis lung (care e intreaga carte de istorie a medicinei). Nu stiu cum a aparut acest obicei, in care legam boala mea de istoria medicinei, dar il am si acum pe Alunel, desi au trecut 40 de ani. Bolile le-am uitat, dar a ramas amintirea faina cu mama care imi citea cartea cu Alunel.
Mai am una preferata (la concurenta): pe la 10 ani, m-a lovit pasiunea pentru Alexandre Dumas: am inceput cu Cei trei muschetari, am trecut la Dupa douazeci de ani, apoi Vicontele de Bragelonne, Fiul lui D'Artagnan (de Paul Feval, dar nu mai conta). Spre disperarea lui tata, cu care mancam mereu la pranz (mama era la serviciu), veneam cu cartea la masa si nu mai participam la conversatie. Intr-un final, m-am decis sa devin muschetar, asa ca l-am rugat sa imi cumpere un cal. Foarte serios, tata mi-a zis: "Am sa incerc..." Bunica-mea a fost mai rapida: mi-a confectionat o sabie din doua scanduri, cu care m-am batut cu aracii de la rosii pana s-a rupt.
Am descoperit lectura destul de târziu. Nu am crescut printre rafturi pline de cărți, dar atunci când am găsit-o pe Heidi, totul s-a schimbat. M-a fascinat lumea ei: munții, aerul curat, bunicul ei tăcut și blând. Am citit-o și recitit-o cu visând cu ochii deschiși. Eu nu aveam o „țară” a mea. Bunicii mei erau de la oraș, așa că vara rămâneam singură între blocuri, în timp ce toți prietenii mei dispăreau „la bunici, la țară”. Eram, cred, singurul copil care ura vacanța mare. Toamna îi ascultam povestind despre râu, fân, animale și libertate – o lume care mie îmi părea de neatins.
Așa că m-am agățat de Heidi. Heidi m-a învățat cum să evadez cu mintea, să visez cu ochii deschiși și să-mi creez propria poveste. Pentru mine, copilul care nu pleca nicăieri, cartea aceea a fost o călătorie.